Cosul sau mana

De ce să scriu?

Pentru că, citind mai multe publicaţii româneşti, şi nu cred să-mi fi scăpat ceva din ce s-a publicat prin ţară, mai cu seamă în ultimii ani, am rămas totdeauna surprins de goliciunea articolelor, revistelor sau chiar a cărţilor. Columbofilul şi mai cu seamă columbofilul începător nu are ce învăţa, citeşte fraze răsuflate, scrise cu un limbaj de lemn care nu mai spune nimic nimănui. Avem prilejul să citim reclame la diverse produse columbofile, uneori „miraculoase” (dar asta e altă poveste) sau, în cel mai bun caz, să observăm metoda nu ştiu cărui mare campion, care, din păcate, e prezentată în cuvinte puţine şi sărace, parcă cu teama de a nu descoperi „secretul adevărului”.

Un alt subiect, des întâlnit în revistele noastre, este prezentarea clasamentelor. Desigur, nu-i nimic rău în asta, ba chiar e bine. Dar mă întreb câţi dintre noi ştiu să citească cu adevărat un clasament şi de câte ori a apărut în presa columbofilă românească un articol care să explice pentru cei care au urechi de auzit şi ochi de văzut un astfel de subiect? Dar acesta este iarăşi un alt subiect.

Sigur, să nu creadă cineva că nu am observat iniţiativele publicistice reuşite ale unor colegi columbofili care au tradus cărţi cu adevărat bune, din care ai ce citi şi mai cu seamă ai ce învăţa. Numele acestor colegi nu-l voi da aici (desigur, însă, cititorii îl cunosc) să nu pară că facem reclamă cuiva, mai cu seama că mă pot lăuda cu prietenia unora dintre ei.

Totuşi, la noi, nimeni nu are nimic de zis, nimeni nu e în stare, nimeni nu vrea să-şi expună propriile idei din care, eventual, să înveţe ceilalţi? Eu sunt convins că şi la noi sunt oameni care au ce spune. Ohooooooo ... şi încă cum ...! Nu sunt eu nici pe de parte cel mai nimerit să facă asta. Şi totuşi m-am decis să o fac. De ce? Mai am cel puţin încă trei motive.

Pentru că vreau să lansez o provocare. O provocare pentru cei care au ce spune şi ştiu cum să o facă, să treacă la fapte.

Pentru că vreau să demonstrez că şi noi suntem capabil, şi noi românii avem columbofilie, şi noi românii avem columbofili deosebiţi şi putem avea şi scriitori columbofili.

Pentru că vreau ca ceea ce ştiu şi gândesc eu să nu rămână doar la mine, ci să servească şi altora pentru a fi împreună mai buni şi a practica, dacă e posibil şi e posibil, un sport columbofil de o mai bună calitate.

Pentru acest ultim motiv sper să nu fiu acuzat prea rău, iar cititorul să mă ierte şi să mă înţeleagă dacă uneori citind rândurile mele i se va părea că ascultă slova unui dascăl. În fond, meseria care o am şi pe care o practic cu aceeaşi pasiune ca şi columbofilia nu mă face să fiu altceva decât un dascăl, ba chiar un formator de dascăli şi, poate, tocmai de aceea îmi doresc să împărtăşesc şi altora felul meu de a gândi sportul columbofil, nădăjduind că-i voi determina să gândească şi mai mult şi poate mai corect asupra acestui sport.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

*

Nu-i de mult de când am primit în crescătoria noastră vizita unui mare columbofil român, pe care pot să-l numesc, fără teama de a greşi, unul din cei doi mentori ai mei. Am fost plăcut surprins să observ că lotul nostru de păsări i-a produs o impresie bună şi să aflu, ceva mai târziu, din gura altora, necunoscuţi până atunci, că această impresie bună a împărtăşit-o şi lor. Însă, ceea ce mă face să scriu acest articol şi să-l intitulez „Coşul sau mâna” este o întrebare care mi-a adresat-o şi la care nu ştiu dacă atunci am răspuns chiar aşa cum doream: „Marian, spune drept, voi îi selectaţi la mână?”

Da! Nu! Care credeţi că e adevărul?

Da, selectăm la mână porumbeii!

La noi în crescătorie, cu excepţia cazurilor când chiar nu se poate, fiecare porumbel este lăsat la antrenamentul zilnic în mod individual. Adică, este prins din boxa sa, analizat la mână şi apoi eliberat pentru antrenamentul în jurul casei. Acest lucru se întâmplă cel puţin la unul dintre cele două antrenamente zilnice. Dacă nu e dimineaţa, e seara, daca nu suntem amândoi (eu şi Mircea) atunci e sigur unul dintre noi.

Ei şi mare scofală, ar spune unii, mai mult pierdere de timp ar spune alţii, păi da, dacă aveţi timp sau dacă sunteţi doi, ar mai putea spune alţii!

Toţi ar avea dreptate în anumite condiţii:

Doi?!

Da, suntem doi, ba cum ar spune un prieten columbofil (fost campion naţional): chiar mai mulţi! Şi asta eu un avantaj, fără îndoială, un avantaj care ne permite să facem ceea ce facem.

Avem timp?!

Mai bine ar fi spus: ne facem timp. Columbofilia fără timp, răbdare şi în primul rând pasiune nu se poate. Dar dacă pasiune ai, cititorule, timpul trebuie să ţi-l faci, iar răbdarea să ţi-o cultivi singur.

Pierdere de timp?!

Sigur ceea ce facem noi poate fi o pierdere de timp, dar asta înseamnă că te uiţi, dar nu şi vezi. Căci a privi şi a vedea sunt şi în columbofilie, ca şi în viaţă, două capacităţi diferite, care duc la rezultate diferite.

Ei şi ce am putea vedea?

Sunt multe aspecte pe care un ochi abil le poate observa la un porumbel. Trebuie, însă, să recunoaştem că nu-i chiar la îndemâna oricui să facă asta, dar nici imposibil de a deprinde acest fapt prin muncă, sute de păsări observate şi o îndrumare atentă.

Dacă vreţi să auziţi părerea mea, atunci: e important să analizezi porumbelul la mână, dar nu să pierzi timpul cu diferite aspecte care nu au nicio legătură cu o seamă de calităţi sportive ale porumbelului voiajor. La ce mă refer?

Nu mai departe de ieri am mai aflat o altă situaţie de gen pe care „nu o înţeleg”? Un prieten aflat în vizită îmi spune că porumbeii valoroşi atunci când sunt ţinuţi relaxaţi în cele două palme ale noastre unite la nivelul pieptului vor lăsa coada, iar cei care nu au valoare o vor ridica. Şi asta, cică o ştie de la un mare columbofil din vest pe care l-a vizitat.

Hm ..., dar daca o ştie de la un mare din vest ar putea fi adevărat, e de luat în calcul, nu!? Nu vă aşteptaţi să dau numele marelui columbofil, e prea mare ca noi să-i punem numele în discuţie, dar asupra afirmaţiei putem medita negreşit.

În primul rând, ce legătură poate avea ridicarea sau lăsarea relaxată a cozii cu suma de calităţi de bun sportiv ale unui porumbel? Sincer eu nu văd niciuna. De ce nu ar putea concura la fel de bine un porumbel care „ridică” şi unul care „lasă” coada?

Însă, dacă e să dăm şi valenţe pozitive afirmaţiei marelui nostru crescător am putea găsi câteva: 1. este o caracteristică a liniei sale, 2. porumbeii care fac asta sunt mai calmi, mai puternici psihic, nu se sperie uşor şi asta ar putea fi un avantaj pentru păsările de fond şi mare fond.

Dar ce spuneţi dacă am gândi că pur şi simplu sunt obişnuiţi cu crescătorul sau cu luatul în mână şi din cauza aceasta stau relaxaţi?! Eu sunt convins că ţinut de o mână experimentată şi calmă un porumbel care este obişnuit cu mâna crescătorului va sta relaxat şi prin urmare va lăsa, natural, coada.

Desigur, intuiţi ce am făcut a doua zi după plecarea prietenului meu!? Cum tot luam păsările în mână, am decis să testez teoria pe lotul de păsări de 2006, în jur de 80 de bucăţi. Dacă vă spun că, şi nu exagerez cu nimic, 95% din lot a lăsat coada, ce veţi spune? Veţi spune că avem un lot extrem de valoros? Ce bine ar fi să fie aşa! Sincer, eu cred în lotul meu, dar nu în asemenea procent. Dacă d-voastră îmi arătaţi o crescătorie de oriunde din lume care produce valori în acest procent într-o generaţie, eu în secunda doi sunt acolo să văd, căci asta da, ar fi o încântare pentru ochiul meu. Nu?!

Rămânând tot la acest capitol, am să mai prezint o practică columbofilă, des întâlnită, dar care pe mine mă pune serios pe gânduri.

Am văzut de multe ori columbofili care luau pasărea în mână şi îi întindeau gâtul ţinând-o de cioc cu două degete. De ce, ce să observe? Răspunsul pe care l-am primit a fost extrem de simplu: dacă pasărea îşi mişcă capul energic încercând să scape, atunci e un porumbel valoros, are o vitalitate extraordinară, daca nu, atunci, nu.

Oare aşa să fie, d-voastră ce spuneţi? Ce legătură să fie între mişcarea energică a capului în condiţiile descrise mai sus şi calităţile de bun zburător sau chiar reproducător ale unui porumbel?

Eu nu vreau să spun că nu poate fi o legătură, dar îmi e greu să găsesc pe baze logice această interdependenţă. E drept, pot admite că un porumbel care se manifestă energic prin mişcări ale capului în situaţia în care este ţinut de cioc şi are gâtul întins, este mai energic, mai vital - poate, mai nervos - cu siguranţă, decât unul care nu reacţionează energic, ci îşi păstrează calmul. Totuşi, de aici până la a spune că această tehnică poate servi la identificarea calităţilor sportive ale unui porumbel este foarte mult.

Dacă este să admitem o parte pozitivă a acestei tehnici, putem afirma că ea ar fi capabilă să identifice starea psihică de moment a păsării sau, în cel mai bun caz, temperamentul porumbelului.

O altă tehnică des practicată în analiza şi selecţia la mână a porumbelului voiajor este observarea formei celor trei pene lipite de corpul păsării în zona laterală a acestuia, acolo unde aripa închisă se pliază pe corp. Se spune că dacă aceste pene au o tăietură în formă de unghi drept atunci acea pasăre este un bun reproducător.

Oare ce legătură poate avea forma unor pene de pe corp cu bagajul genetic pe care îl transmite un porumbel şi care ar avea menirea să-i transforme descendenţii în cursieri de temut? Sincer, exceptând unele situaţii date de caracteristicile unei linii omogene de porumbei, eu unul nu vad legătura.

În crescătoria noastră, cred că nu greşesc cu nimic dacă spun că sunt unele păsări de reproducţie foarte bune, păsări care ar putea duce spre victorie un crescător, aşa cum ne-au purtat pe noi în ultimii ani descendenţii lor. Nu vreau să vă ascund că am căutat şi eu să vad dacă păsările noastre prezintă această caracteristică şi că, dacă eram puţin nu ştiu cum ... aş fi fost tare supărat să observ că această miraculoasă caracteristică este foarte rară la noi în coteţ, să nu spun că lipseşte cu desăvârşire.

Să vă dau un exemplu concret. Avem un mascul de reproducţie – „Bătrânul 41”, care conform acestei tehnici nu ar fi ajuns niciodată în compartimentul de reproducători, dar care cu mai multe femele a dat păsări de excepţie, printre acestea, trei fiice, cu trei femele diferite, ce au adus următoarele locuri naţionale: locul 2 fond maraton tineret, locul 9 fond tineret, locul 11 categoria naţional, locul 18 maraton, locul 49 maraton, locul 83 palmares fond etc. D-voastră ce alegeţi, pasărea sau faimoasa teorie?

Şi totuşi, spuneam la un moment dat că există lucruri pe care un crescător le poate observa şi chiar trebuie să le observe la un porumbel.

De obicei, la acest capitol sunt introduse paragrafe ca: armonia generală a păsării şi expresivitatea ei, cavitatea bucală, ochii, calitatea şi masa musculară, osatura şi nu în ultimul rând aripa. Nu voi intra acum în detaliu la niciunul din aceste aşa numite paragrafe, poate, mai târziu fiecare va fi tratat într-un articol separat, căci importanţa şi complexitatea lor merită această abordare. Aici vom etala doar acele aspecte care ni se par a fi ca adevărurile începătoare ale oricărui domeniu, acel ABC fără de care nu poţi clădi nimic mai departe.

Cel mai greu de explicat este ce poate vedea un columbofil din armonia generală şi din expresivitatea unei păsări. Nu vreau să exagerez cu nimic, dar cred că această observaţie poate oferi cele mai multe informaţii unui crescător experimentat. Şi aici, trebuie, cititorule, să-mi cer scuze de la tine că poate nu voi explica prea clar în cuvinte ceea ce se vede. Da, căci este greu de pus pe hârtie inteligenţa şi acel ceva aparte exprimate de un porumbel atunci când îl priveşti. Este atunci perceput ceva anume, greu de descris în cuvinte, care îţi spune: eu pot fi ceea ce cauţi tu, eu pot fi un as, eu am personalitate.

Armonia generală a păsării nu este altceva decât senzaţia de tot unitar armonios, bine proporţionat pe care ţi-o produce un porumbel atunci când îl iei în mână. Dacă luăm în mână şi observăm că aproape fără efort pasărea ne alunecă dintre degete, că are corpul, să spunem, de forma unei picături de apă aflată în cădere liberă, atunci nu putem să nu recunoaştem o calitate a unui porumbel ce poate face performanţă. Această armonie este dată de o proporţionare adecvată a tuturor părţilor corpului şi de forma aerodinamică a acestuia.

Nu de puţine ori vom observa columbofili care deschid ciocul păsării pentru a privi aspectul cavităţii bucale. Ce ne poate spune o astfel de observare? Cea mai importantă constatare ce poate fi trasă dintr-o astfel de observare este legată de starea de sănătate a păsării. În cazul în care cavitatea bucală nu are o culoare roz spre roşu şi un aspect curat, dacă este prea palidă sau prea aprinsă spre roşu, dacă vălul palatin prezintă leziuni sau puncte de culoare albă ori galbenă, vârful limbii este alb transparent sau chiar de culoare albastră etc., atunci un crescător trebuie să ia în calcul o posibilă afecţiune a păsării. Aceste posibile afecţiuni pot varia de la banale anemii până la cazuri de tricomonoză sau afecţiuni ale organelor interne. Asocierea semnelor observate în cavitatea bucală cu starea de sănătate a porumbelului este însă un subiect care merită o atenţie deosebită şi cu siguranţă un articol separat. Amintim totuşi cititorului că în ultimii ani au apărut şi în limba română cel puţin două cărţi foarte bune, în opinia noastră, care analizează aspecte legate de bolile porumbeilor, cărţi care s-au găsit spre vânzare şi la ultima expoziţie naţională de la Braşov (nu le amintim însă titlurile şi autorii te teama de a nu fi acuzaţi de reclamă mascată).

Una dintre teoriile care au făcut mare vâlvă între columbofili este teoria ochiului. Nu de puţine ori am fost martori la discuţii aprinse între diferiţi colegi, mai experimentaţi sau nu, unde unul sau altul pretindeau că privind ochiul unui porumbel pot spune ce valoare are pasărea respectivă, valoare sportivă sau chiar de reproducere.

Cine dintre noi nu a auzit că păsările cu ochi de culoare închisă, maro sau roşu sânge, sau pasările cu aşa numitul cerc de valoare, sau păsările cu puncte ori diverse alte semne pe iris sunt păsări de valoare? Cine nu a auzit de aşa numita granulaţie a irisului păsării sau de faptul că nu este indicat să împerechezi două păsări cu ochi de culoare albă, aşa numiţi ochi slabi?

Nu aş vrea să neg eu acum toate aceste teorii, dar am să vă spun că am văzut campioni şi reproducători foarte buni care nu prezentau neapărat aceste semne. Am văzut sportivi buni şi reproducători de excepţie cu tot felul de ochi, cu semne pe iris sau nu, cu granulaţii mai pronunţate sau mai puţin pronunţate, cu cerc de valoare sau fără cerc de valoare, cu pupilă mică sau cu pupilă ceva mai mare. Să fie oare printre păsările de excepţie mai multe exemplare care prezintă aceste semne distinctive? Este posibil, dar eu nu pot spune nici da, nici nu.

Sunt de acord că privirea ochiului unei păsări poate spune multe, dar vă rog nu fiţi rigizi, nu căutaţi neapărat ceva anume în ochiul păsării. Priviţi pasărea în ochi şi dacă ea „vă face cu ochiul” atunci aveţi încredere în ea, chiar dacă nu prezintă decât unul din aceste semne distinctive amintite mai sus sau chiar niciunul. Reproducătorul nostru cel mai bun, „Bătrânul 41” nu prezintă niciunul din aceste semne, dar privirea lui poate îngheţa ochiul unui crescător care nu doar se uită, ci şi vede ce e de văzut.

Am să vă povestesc o păţanie a „Bătrânului 41” de pe vremea când nu era decât de un an şi era lăsat pentru prima dată să zboare. Da, nu vă miraţi! „Bătrânul 41” este o pasăre născută iarna şi achiziţionată de mine de al un alt crescător şi din aceste motive nu a ieşit la zbor decât la vârsta de un an. Poate această acţiune a mea a fost o greşeală, dar cine nu face greşeli? La primul său zbor s-a rătăcit şi a venit după o zi cu coada smulsă. În aceeaşi zi, am vorbit cu un bun prieten columbofil care îmi povesteşte că la el în crescătorie a venit un porumbel cu inelul cutare şi deoarece nu avea nicio calitate deosebită i-a smuls coada şi i-a dat drumul, fiindu-i milă să-i rupă gâtul. Prin urmare: non comment!

De obicei, ceea ce putem observa cu siguranţă din ochiul unui porumbel, pe lângă starea sa de sănătate, este capacitatea bună a circulaţiei sanguine, care atrage după sine capacitatea acestuia de a se recupera rapid după efort. Ar mai fi multe de spus despre ochii porumbelului, dar poate vom mai scrie şi altă dată despre acest subiect.

Un aspect deosebit de important, legat foarte strâns de calităţile sportive ale unei păsări este, indiscutabil, musculatura. O musculatură elastică, care răspunde la palparea cu vârfurile degetelor precum o pungă plină cu apă, dar şi o masă musculară adecvată masei corporale a păsării sunt de sigur atuuri pentru un bun concurent.

De multe ori am auzit columbofil care spunea despre o pasăre sau alta că are prea mult balast. La ce se refereau? Se refereau la osatura păsării respective. Un stern prea osos poate fi un dezavantaj pentru o pasăre care concurează pe distanţe lungi, dar şi unul prea subţire poate sugera carenţe nutritive.

Atunci când se ia în calcul osatura se analizează, de obicei, şi furca porumbelului. Aici se caută o furcă sudată, adică una care să prezinte cele două oscioare unite bine. Trebuie recunoscut, însă, faptul că s-au văzut mulţi concurenţi de valoare care nu prezentau această furcă sudată. Un defect mai mare este considerat, în dese rânduri, aspectul firav al oaselor furcii. O astfel de furcă prezintă oase care cedează uşor sub presiunea degetelor crescătorului, modificându-şi temporar poziţia. Eu nu am întâlnit niciun porumbel valoros care să prezinte aceste aspect, dar dacă ar fi poate nu m-ar mira prea mult.

O altă teorie care a făcut mare vâlvă în lumea columbofilă este teoria aripii. Nu voi aminti acum totul despre ea, dar măcar câteva elemente sunt de consemnat.

Să amintim în treacăt despre idei ca: dacă ultimele trei pene de zbor sunt egale avem de a face cu o pasăre bune, să nu mai spunem că dacă ultimele patru sunt egale atunci pasărea e de excepţie şi ca reproducătoare sau porumbelul de fond trebuie să prezinte o pană lată şi lungă. În opinia noastră, acestea pot fi în cel mai bun caz glume estetice, dar în niciun caz elemente de identificare a păsărilor de valoare.

Ce este de observat la aripa unei păsări? Păi, s-ar putea observa, de exemplu, dacă porumbelul are o aripă proporţionată cu corpul pe care trebuie să-l conducă în zbor. Puneţi unei bărci mari o pereche de vâsle mici sau invers şi atunci să observaţi ce performanţă puteţi face cu barca respectivă într-un concurs.

Un alt aspect cărui acordăm o importanţă mare este aerisirea ultimelor pene, trei, patru sau chiar cinci, am observat. Ce înseamnă această aerisire? Aerisirea unei aripi de porumbel nu este altceva decât locul gol observat între ultimele pene ale aripii păsări. O aerisire bună permite o ventilaţie mai bună a aerului printre penele porumbelului şi de aci depunerea unui efort mai mic şi posibilitatea dezvoltării unei viteze mai mari. Aţi privit vreodată aripa unui uliu? Cum arată ea şi ce viteză poate dezvolta o astfel de pasăre, nu prea dragă nouă columbofililor, dar totuşi o pasăre nobilă?!

Trebuie, însă, să recunoaştem că am observat păsări care au câştigat locuri de frunte şi nu prezentau o aerisire deosebită, dar desigur compensau prin altceva, de exemplu prin musculatură. Tocmai de aceea vă spuneam că armonia generală a unei păsări este mai importantă decât orice aspect luat separat. Porumbelul este un tot şi chiar dacă îl analizăm pe părţi trebuie să descoperim capacitatea întregului de a face performanţă.

Înainte de a încheia, să recunoaştem că aceste tehnici nu sunt fără greş, nu sunt o reţetă sigură, ci mai de grabă o posibilitate de a identifica un potenţial porumbel de valoare. Deci, atenţie, un potenţial porumbel de valoare, nu cu certitudine un AS.

Nimeni nu poate spune cu certitudine că acela va fi un as, dar un crescător cu experienţă, cu mână abilă şi ochi care ştie să observe un porumbel poate spune, fără prea mare teamă de a greşi, că acea pasăre nu poate fi una de valoare. Şi totuşi, şi printre crescători experimentaţi am văzut situaţii când într-o crescătorie chiar asul acesteia a fost etichetat ca „bun de supă”.

**

Eu cred că e bine de ţinut minte:


-un porumbel fără calităţi fizice deosebite poate fi un concurent mediocru sau poate chiar puţin mai bun de medie, dar nu va fi niciodată un adevărat as, un adevărat luptător pentru locul întâi

-tot astfel, vedem zilnic păsări de o calitate fizică excepţională care nu sunt în stare să câştige un premiu, să nu mai spunem de un premiu de vârf.

Deci:

„Adevăratul maestru e COŞUL!”

Eu nădăjduiesc să nu uit asta niciodată!

Nu, noi nu selectăm porumbeii la mână!